Omul nu este menit să se târască pe pământ. El are capacitatea de a zbura către absolut.
Orice epocă are nevoie de o nouă
spiritualitate, căci orice epocă este diferită de cea anterioară ei;
prin urmare, mesagerii continuă să sosească. Un mesager nu este altceva
decât un om care traduce adevărul etern pentru omul contemporan.
Omul modern este primul om din istorie
care nu are idee ce înseamnă sacrul, și care trăiește o viață foarte
lumească. Îl interesează doar banii, puterea, prestigiul și crede că nu
există nimic altceva. Aceasta este o idee foarte prostească.
Viața lui este înconjurată de lucruri
mărunte, foarte mărunte. Nu are habar despre nimic care să fie mai măreţ
decât el însuși. Omul modern l-a negat pe Dumnezeu, a spus că Dumnezeu
este mort. A negat viața de după moarte, a negat viața din el însuși. Nu
crede în altceva decât în negarea centrului. Crede doar în ceea ce este
superficial; crede în circumferință, dar neagă centrul, prin urmare nu
vedem decât plictis în jurul nostru. Este natural să fie așa, pentru că
în absența a ceva mai mare decât tine, la care să te poți raporta, viața
tinde să devină monotonă și plictisitoare. Viața devine un dans numai
atunci când este o aventură. Și nu poate deveni o aventură decât atunci
când există ceva mai înalt decât tine spre care să tinzi.
Sacralitatea înseamnă pur și simplu că
nu suntem sfârșitul, că suntem doar un culoar de trecere; că nu s-a
întâmplat încă totul, că multe mai au să se întâmple. Sămânța trebuie să
încolțească și să devină copac. Acel copac trebuie să aștepte primăvara
și să înflorească în mii de flori, eliberându-şi sufletul în cosmos.
Numai atunci va exista împlinire. Iar sacralitatea nu este departe;
trebuie doar să începem să o căutăm. La început, desigur, bâjbâim prin
întuneric, dar curând lucrurile vor începe să iasă la iveală. Vom începe
să vedem frânturi de dincolo, o muzică nemaiauzită va pătrunde în
inimile noastre; ne va stârni ființa, ne va dărui o culoare nouă, o
bucurie nouă, o viață nouă.
Nu suntem străini, nu suntem veniţi din
afara existenţei. Suntem parte din existență. Aceasta este casa noastră.
Nu suntem aici din greșeală; suntem aici pentru că este nevoie de noi.
Suntem aici pentru că existența a vrut ca noi să fim aici de la bun
început. Este voința existenței. Prin urmare, nimeni nu trebuie să se
simtă înstrăinat. Aceasta este una dintre cele mai mari probleme cu care
se confruntă umanitatea astăzi. Peste tot în lume, oamenii inteligenți
sunt foarte îngrijorați, tulburaţi, anxioși și se tot întreabă de ce
suntem aici.
Conform științei, pare un accident că ne
aflăm aici, iar dacă suntem accidentali, atunci suntem inutili; prin
urmare, nu e nici o diferență dacă suntem sau nu suntem. Dacă nu e nici o
diferență, atunci viețile noastre își pierd sensul; prin urmare, în
lume domnește o atmosferă a lipsei de sens. Totul a început în urmă cu
100 de ani, în momentul în care Nietzsche a declarat că Dumnezeu e mort.
El a devenit purtătorul de cuvânt al întregii contemporaneități.
Dacă Dumnezeu este mort, atunci viața
este lipsită de sens, căci Dumnezeu este singura posibilitate care face
ca sensul să existe, ca semnificaţia să existe. Dumnezeu nu înseamnă
altceva decât sens. Viața este plină de sens – asta înseamnă Dumnezeu.
Nu am pierdut nimic. Dumnezeu nu este
pierdut, prin urmare nu trebuie găsit. Nu am făcut decât să uităm; este
doar o chestiune de aducere aminte. E acolo, în esența ființei noastre.
Spune-i adevăr, Dumnezeu, extaz, frumusețe: toate aceste lucruri indică
același fenomen. Este ceva etern în ființele noastre, ceva fără de
moarte, ceva divin.
Nu trebuie decât să pătrundem, să
ajungem în adâncul ființei noastre, și să vedem, să realizăm, să
recunoaștem. Prin urmare, călătoria nu este chiar o călătorie. Nu
trebuie să mergem nicăieri; nu trebuie decât să ne aşezăm în tăcere și
să fim.
În momentul în care te golești de tine,
te umpli de Dumnezeu. Ține minte că nu pot coexista. Adu-ţi aminte, iar
și iar: cei doi nu pot coexista. Fie exişti tu, fie există Dumnezeu. Iar
cel care se alege pe sine e un nechibzuit. Alege-l pe Dumnezeu: dispari
ca ego. Uită de tine ca entitate separată de existență, și tocmai în
acea dispariție vei fi renăscut.
Este o stare paradoxală: în momentul în
care te golești de tine devii plin, și plin pentru prima dată,
debordând, inepuizabil de plin.
Egoul este doar o umbră, nu are
substanță. Este un vis, nu o realitate. Renunţă la umbră ca să poți
ajunge la substanță. Renunţă la ceea ce este fals pentru a putea ajunge
la ceea ce este real. Eu nu te învăț decât cum să te golești de tine,
pentru a fi plin de Dumnezeu. Iar plinătatea este împlinire.
Am fost învățați să fim duşmanii
existenței, ni s-au predat ideologii care neagă viaţa, şi s-a procedat
astfel de atâta vreme, încât ne-a intrat în sânge, în oase, în măduvă.
Nu iubim viața, o urâm, iar așa-zisele religii i-au învățat pe oameni că
viața este o pedeapsă, că suntem pedepsiți pentru păcatul originar.
Viața nu este o pedeapsă, este o
recompensă, un cadou. Fii prietenul ei. În momentul în care începi să te
împrietenești cu viața, vei fi surprins să afli cât este de frumoasă,
cât este de poetică, de muzicală. Odată ce-ți dispare ideea de negare,
iar în interiorul tău se statorniceşte ceva pozitiv, se deschide o
poartă secretă, iar viața începe să îți reveleze misterele. Acele
mistere nu pot fi revelate decât prietenilor; nu pot fi revelate oricui,
nu pot fi făcute publice. Numai când ești într-o relație profundă și
intimă cu viața, aceasta își deschide inima pentru tine. În acea
deschidere afli ce este adevărul, ce este iubirea, ce este extazul, ce
este existența.
Omul trebuie să fie complet gol, numai
atunci se creează suficient spațiu pentru ca Dumnezeu să coboare în el.
Suntem atât de plini de gunoi și de mizerie, încât chiar dacă Dumnezeu
ar vrea să pătrundă, nu ar găsi loc. Ceștile noastre sunt pline. Nu mai e
loc nici măcar pentru o picătură.
Trebuie să golim complet ceașca. În asta
constă procesul sannyasului: să te goleşti de tine însuți, să te
goleşti de gânduri, de dorințe, de amintiri, de speranțe, de așteptări –
e un proces de golire.
În momentul în care ești absolut gol și
nu mai vezi nimic în tine, brusc totul devine lumină. Brusc, mii de
flori se deschid în ființa ta. Devii plin de parfum și de muzică, o
muzică ce nu s-a mai auzit, un parfum ce nu vine de pe pământ. Și ești
eliberat în acea experiență, ești eliberat de viață, de moarte, de timp.
Devii parte din curgerea eternă a existenței.
Câtă vreme nu te descoperi pe tine, nu
rămâi decât un mijloc. În momentul în care te descoperi pe tine însuți,
ți-ai găsit scopul.
Circumferința ființei tale reprezintă
mijlocul: corpul, mintea, inima. Folosește-te de ele pentru a ajunge în
centrul tău – acela este scopul. După ce îl găsești, vei fi găsit tot
ceea ce era de găsit. Cunoscându-l, vei fi cunoscut totul. Atingându-l,
vei fi atins dumnezeirea.
Viața este tot timpul nouă, mintea este
tot timpul învechită. Viața nu este niciodată veche, mintea nu este
niciodată nouă. Prin urmare, ele nu se întâlnesc niciodată, nu se pot
întâlni. Mintea se mișcă înapoi, viața se mișcă înainte. Așadar, care
încearcă să trăiască viața prin minte nu fac decât lucruri atât de
prostești, încât, în ziua în care își vor da seama ce și-au făcut lor
înșile, nu le va veni să creadă că au fost capabili de atâta nesăbuință,
de atât ridicol și absurd.
Viața nu poate fi cunoscută decât
printr-o stare de non-minte. Asta înseamnă meditație: să laşi mintea
deoparte, să fii fără gânduri. Să fii pur şi simplu tăcut – nici măcar
un cuvânt nu îţi mai trece prin minte, nu mai e trafic, e doar liniște,
gol, tăcere. Apoi eşti brusc în contact cu viața și îi cunoști minunata
prospețime, prospețimea cea eliberatoare. Asta este dumnezeirea, asta
este nirvana. Să trăiești viața în totalitatea ei, să cunoști viața în
prospețimea ei absolută înseamnă să fii extatic, să fii în pace.
Diamantul se află înăuntrul nostru, iar
noi trăim în afară. Este parte din ființa noastră, dar noi îl căutăm
peste tot, mai puțin înăuntrul nostru: de aici și nefericirea,
frustrarea, disperarea.
Privește în interior, în tine, iar
împărăţia lui Dumnezeu va fi a ta. Nu am pierdut-o nici măcar pentru o
clipă. De fapt, chiar dacă am vrea să o pierdem, nu am avea cum, este
însăși ființa noastră. Dar am devenit cerșetori din propria noastră
decizie, din propria nesocotință. Am uitat cum să citim limbajul
scripturii noastre interioare, și căutăm în Vede, în Coran, în Biblie…
Vom deveni mari învățați, dar nu vom fi bogați; vom rămâne la fel de
săraci. Bogăția nu vine decât într-un singur mod, şi anume pătrunzând în
noi înşine; acolo se află mina de aur, comoara, inepuizabila comoară.
Întoarce-te spre tine, și vei găsi
atunci o imensă bucurie – una fără de sfârșit. Numai atunci viața capătă
sens, niciodată înainte. Viața este viață doar atunci, nu înainte.
Pregătește calea pentru ca existența să
vină la tine; fii pregătit să primești soarele, lumina. Singurul lucru
de care e nevoie este să devii din ce în ce mai conștient, să fii din ce
în ce mai puțin în minte şi din ce în ce mai mult în afara ei, să o
privești, să nu te implici în ea. Fii un observator detașat. Exact asta
înseamnă extaz – să rămâi în exterior.
Învață să rămâi în exteriorul minții și
vei fi învățat tot ce este de învățat. Toate religiile, în moduri
diferite, în limbaje diferite, te învață un singur secret: cum să stai
în exteriorul minții. Iar ziua în care reușeşti va fi cea mai mare zi
din viața ta. În acea zi ai renăscut. În acea zi nu mai ești parte din
lumea fizică, devii parte din existență.
Dacă vom putea vedea frumusețea, dacă
vom putea simţi bucuria, dansul stelelor, al copacilor, al vântului și
al ploii, nu vom mai pune întrebări precum: „Ce este Dumnezeu?“, „Unde
este Dumnezeu?“ ori „Există sau nu Dumnezeu?“ Vom ști că această
frumusețe este Dumnezeu, că această splendoare este Dumnezeu, că acest
dans, această celebrare este Dumnezeu.
Prin abordarea mea, încerc să te fac mai
sensibil faţă de frumusețile naturii, ale vieții, ale existenței, căci
acesta este singurul mod valid prin care să devii conștient de Dumnezeu.
Nu există altă cale. Nu a existat și nici nu va exista.
Cel mai important lucru pe care trebuie
să ți-l amintești în viață este acela că Dumnezeu ne iubește, că nu ne-a
uitat, că nu este indiferent față de noi, că este tot timpul preocupat
de noi și că îi pasă.
Cu cât pătrunde mai adânc în inima ta
această idee, cu atât mai bine, fiindcă atunci când începi să te simți
din ce în ce mai iubit de Dumnezeu, vei deveni capabil să îi iubești pe
ceilalți. Așa devenim capabili să iubim: dacă suntem iubiți, putem iubi;
dacă nu suntem iubiți, nu știm cum să iubim, nu știm ce este iubirea.
În lumea de astăzi, iubirea dispare
pentru că Dumnezeu a dispărut. Cerul este gol. Cândva era plin de
iubire. Secole de-a rândul, oamenii s-au rugat privind către cer. Erau
plini de speranță, simțeau cum iubirea se revărsa asupra lor. Iubirea îi
mişca, îi transforma. Şi atunci erau capabili să îi iubească pe
ceilalţi, căci atunci când ai în suflet iubire, o poți oferi și
celorlalți. Dacă nu o ai, cum ai putea s-o oferi? Iar singura sursă de
la care o poţi obține o reprezintă Dumnezeu, căci el este singura sursă
inepuizabilă.
Invitatul este tot timpul pregătit să
intre, dar gazda nu este acasă. E în altă parte, visează, dorește… Nu e
niciodată acasă, nu e niciodată aici și acum – este fie în trecut, fie
în viitor.
Nu există decât două căi ce te duc spre
rătăcire: cea care duce spre ceea ce e deja trecut și cea care duce spre
ceea ce încă nu s-a întâmplat. Trecutul și viitorul sunt cele două
modalități prin care să fugi de prezent. Iar Dumnezeu nu cunoaște decât
un singur timp. El nu ştie nici de trecut, nici de viitor: prezentul
este singurul timp pe care îl cunoaște – iar noi nu suntem niciodată în
prezent. Gazda tot bate la ușă și nu îl găsește pe Dumnezeu, căci bate
la ușa trecutului și a viitorului. Iar Dumnezeu bate și el la ușă, dar
nu găsește gazda, căci bate la ușa prezentului, iar gazda nu e niciodată
în prezent.
Predă-te complet existenței: nu mai
lupta, nu mai fi în conflict, nu-ți mai face țeluri pe cont propriu.
Lasă întregul să te posede, lasă-l să te ghideze. Apoi oriunde te va
duce va fi bine, și orice va face din tine va fi bine.
Omul singur nu poate face nimic bun, va
face numai greșeli. Ceea ce este corect nu se întâmplă decât atunci când
omul permite existenței să funcționeze prin el.
Așa că dă-i voie existenței să
funcționeze prin tine. Ai încredere. Dacă acest univers îşi desfăşoară
cursul atât de frumos, de ce să nu îi dai voie să aibă grijă de tine? De
ce să fii îngrijorat și anxios cu privire la tine însuți? Tufele de
trandafiri, păsările, animalele, ele nu își fac griji. Numai mintea
omului creează toate aceste griji – iar motivul este simplu, mintea
crede că omul este separat de univers. În mod normal, dacă ești separat,
atunci toate grijile îți aparțin; dacă nu ești separat, întregul va
avea grijă de tine.
Când ești una cu întregul, consecința
este extazul. Acesta este un produs secundar; o recompensă, una
inevitabilă. Persoana care s-a predat întregului se înconjoară de un
extaz imens. Nu cunoaște altceva, nu cunoaşte un alt gust decât gustul
extazului.
Sannyas trebuie să devină începutul
abandonării de sine. La început, desigur, te abandonezi foarte ezitant,
calculat, puțin câte puțin. Privești ce se întâmplă, întrebându-te: oare
dacă mă abandonez prea mult, ce se va întâmpla? Dar pe măsură ce te
abandonezi, începi să deschizi noi ferestre către cerul înstelat, și mai
devreme sau mai târziu vei reuși să te abandonezi cu totul. În momentul
în care te-ai abandonat cu totul, ai obținut totul. Este un paradox; în
momentul în care pierzi totul în favoarea existenței, câștigi tot ce
ți-ai dorit vreodată să câștigi. Dar aceasta victorie nu vine prin
luptă, ci prin iubire, prin încredere.
Caută dumnezeirea prin frumusețe, prin
frumusețea fiecărui lucru. Fă din asta căutarea ta. Slăvește frumusețea,
desfată-te cu frumusețea. Când slăvești frumusețea și te bucuri de ea,
începi să devii frumos. Adevărul și binele vor urma. Dacă poți dobândi
una din trei, celelalte două vor veni de la sine.
Ori de câte ori ai timp, în orice clipă,
relaxează-te și pătrunde înăuntrul tău. Uită de lumea întreagă pentru
un moment, ca și cum aceasta nu ar exista.
A gândi că lumea constă numai din iluzii
reprezintă una dintre străvechile strategii, a te gândi că lumea este
făcută din același material din care sunt făcute visele. Lumea nu este
cu adevărat iluzorie, este vorba aici doar despre o strategie. Gândești
astfel doar ca să poţi pătrunde în tine: nu trebuie să te preocupe
lumea. Uită de lume, las-o să dispară, iar tu pătrunde în singurătatea
ta. Acolo vei găsi sursa extazului.
Câtă vreme nu suntem o binecuvântare
pentru existență, nu putem fi binecuvântați. Trebuie să merităm
binecuvântarea, să fim demni de ea, iar singura cale de a o merita este
să ne pierdem în iubirea faţă de existență.
Religia nu este altceva decât o poveste
de dragoste cu existența. Nu este un ritual; nu are nimic de-a face cu
bisericile, cu templele, cu moscheile, și nimic de-a face cu Vedele și
cu Coranul și cu Biblia. Ea are un sens cu totul diferit: te căsătoreşti
cu existența. Te îndrăgostești de stele și de munți și de copaci și de
nori, căci toate acestea sunt spații diferite ale existenței. Te
îndrăgostești de oameni și de animale – te îndrăgostești de tot ceea ce
există.
Dacă acest lucru este posibil, o imensă binecuvântare are loc, o revărsare de bucurie venită de dincolo: ești îmbăiat în extaz.
Modestia nu înseamnă mai puțin ego,
înseamnă lipsa egoului. În momentul în care egoul este complet dat
deoparte, aruncat la gunoi, iubirea începe să înflorească, ca și cum
primăvara ar fi venit brusc la tine. Şi nu e doar o floare, ci sunt mii
de flori în ființa ta. Minunat este parfumul lor.
Datorită acestei experiențe a
primăverii, a florilor și a parfumului nesfârșit, Iisus l-a numit pe
Dumnezeu „iubire“. El s-a apropiat de definiția lui Dumnezeu mai mult
decât a făcut-o oricine altcineva înaintea lui.
„Dumnezeu este iubire“ nu înseamnă decât
că Dumnezeu există doar pentru cei care sunt gata să își rişte complet
egoul. Dacă îți pierzi egoul, nu pierzi nimic altceva decât nefericirea,
întunericul, moartea. Tot ce este în neregulă cu noi are legătură numai
și numai cu egoul. Egoul e singura problemă, iar starea lipsită de ego
este singura soluţie.
Paradisul nu se află în altă parte.
Paradisul nu e geografic. Nu se află deasupra norilor, în ceruri; se
află în tine. Și nu se află undeva, într-un alt timp, după moarte. Se
află în tine, chiar acum. Ești plămădit din paradis, așa că nu este
nevoie să îl cercetezi și să îl cauți nicăieri altundeva.
Este necesar doar să te relaxezi și să
fii în tine însuți; să te cufunzi profund în ființa ta, atât de profund
încât lumea întreagă să dispară, ca și cum nu ar exista în momentul de
faţă. Să te cufunzi atât de profund încât conștiința ta să fie tot ceea
ce există în clipa de faţă. Întreaga existență devine nonexistențială,
şi doar viața ta rămâne, ea este totul. Puritatea ei… Nu este
contaminată de nimic. Nimic nu se reflectă în oglinda ta. Conștiința ta
este pură, fără valuri, fără unde. În acel moment ajungi să cunoști ce
înseamnă paradisul.
Noi nu am pierdut paradisul, și nici nu
am fost izgoniți din el. El există deja în noi, a existat dintotdeauna,
dar nu am privit în noi înșine. Continuăm să privim în exterior, prin
urmare ne ratăm propriile comori, propria noastră împărăţie a lui
Dumnezeu.
Omul se naște ca o căutare. Nu se naște
ca o ființă completă. Un câine se naște complet. Un copac, o
piatră…Toate cele ce sunt cuprinse în existență, cu excepția omului, au
un singur lucru în comun: sunt complete. Numai omul este incomplet; prin
urmare, omul are o deschidere. Orice altceva este închis. Un trandafir
este un trandafir și rămâne un trandafir, dar omul poate fi o mie de
lucruri. Un om poate fi Iuda, un om poate fi Iisus. Toate posibilitățile
sunt deschise, toate variantele alternative sunt posibile.
Așa că cei care iau viața de-a gata
ratează esențialul. Viața este o căutare, o întrebare, o întrebare
despre cum să fii total, despre cum să fii întreg.
Aceasta este demnitatea omului,
unicitatea lui: omul poate crește pentru că nu este complet; poate
înflori pentru că nu este încă întreg, poate învăța, poate deveni.
Existența vorbește în inima fiecăruia,
dar noi suntem atât de ocupați în mintea noastră, încât nu ascultăm
niciodată vocea aceea abia auzită din noi. Este multă zarvă, mult zgomot
inutil – capul nostru e ca o piață. Inima continuă să ne cheme, iar noi
suntem surzi la chemarea ei. Existența nu este departe, este foarte
aproape. Nu este nevoie decât de arta de a face mintea puțin mai tăcută,
mai puțin zgomotoasă, mai plină de pace, relaxată.
Pe măsură ce mintea se linişteşte, brusc
începi să auzi o muzică divină în tine. Existența a început să cânte la
instrumentul inimii tale, la harpa inimii tale, iar acea muzică e
transformatoare. Odată ce ai auzit-o, nu mai ai cum să o uiți. Odată ce
ai auzit-o, viața nu mai are cum să fie la fel. Odată ce ai auzit-o, ai
devenit parte din existența nemuritoare; nu mai ești muritor.
Nu putem fi victorioși pe cont propriu.
Dacă încercăm să fim victorioși pe cont propriu, suntem condamnați la
înfrângere, suntem pierduți. Eșecul este sigur, inevitabil. Este ca şi
cum un mic val s-ar lupta împotriva oceanului: aparține oceanului – cum
s-ar putea lupta cu el? Este ca și cum partea s-ar lupta cu întregul, ca
și cum frunza s-ar lupta cu copacul căruia îi aparține.
Frunza poate fi victorioasă numai prin
victoria copacului, nu separat. Valul poate fi victorios numai prin
ocean; nu împotriva lui, nu fără el.
Omul este victorios când nu trăiește după voia lui, ci după voia existenței.
Chiar din acest moment, ține minte că nu
ești separat de existență. Și nu numai că trebuie să ții minte, dar
trebuie să și cunoşti asta prin proprie experienţă: fii una cu copacul
lângă care stai, una cu râul în care înoți, una cu persoana a cărei mână
o ții. Ușor, ușor, simte cum e să fii una cu piatra pe care stai, cu
steaua îndepărtată la care privești noaptea.
Ușor, ușor, înveți cum să te contopeşti
numaidecât cu obiectul. Observatorul devine observat, cunoscătorul
devine cunoscut. Apoi, privind un trandafir, devii un trandafir, nu mai
există separare. În acel moment, vei ajunge să cunoști două lucruri:
iubirea și extazul – extazul pentru tine însuți, iubirea pentru toți.
Omul este o sămânță, dar numai o sămânță
– el are un imens potențial, dar nimic nu este împlinit. Sămânța poate
muri fără să devină copac, fără să înflorească. Omul este o sămânță de
lumină. Dar în mod obişnuit, omul nu strălucește, nu este luminos,
deoarece coaja seminței este foarte dură și nu există ferestre. Omul
rămâne închis în el însuși; de aici și întunericul de pe chipurile
oamenilor, întunericul din ochii lor. Dar dacă acea coajă ar putea fi
spartă – și cu siguranță se poate – s-ar elibera o nemaipomenită lumină.
Ar fi o explozie! Acea explozie aduce extaz. Acea explozie îţi aduce
eternitatea. Explozia aceea te face conștient de eternitatea ta, de
dumnezeirea ta.
Nu există altă cale în afara meditației
pentru a putea sparge sămânța. Trebuie să continui să o „lovești“ cu
meditația. Nu putem ști de cât timp este nevoie, căci fiecare ființă
este diferită. Nu putem face previziuni în privința nimănui, căci
oamenii au trăit vieți diferite în trecut și au acumulat personalități
diferite. Câțiva oameni au straturi foarte subțiri; o singură lovitură
este suficientă, doar umbra unui bici, nici măcar biciul nu este
necesar. Dar alţi oameni au o piele foarte groasă: dacă nu lovesc
încontinuu coaja, lumina și frumusețea interioară nu pot fi eliberate.
Și nimeni nu poate ști cât este de groasă coaja.
Un lucru este sigur – poate să dureze
mai mult sau mai puțin, nu contează – coaja seminței poate fi spartă,
lucrul acesta este posibil. Aceasta este singura speranță a omului, căci
numai prin spargerea cojii putem deveni conștienți că Dumnezeu există.
Viața capătă în acel moment înțeles, semnificație, frumusețe,
binecuvântare.
Totul este infinit pentru că totul este
divin. Totul este lipsit de graniţe, căci totul participă la natura
existenței. Graniţele sunt create de simțurile noastre; ele nu există în
realitate. Totul este legat de toate celelalte lucruri, dar simțurile
noastre creează graniţe. E ca și cum ai privi pe fereastră și nu ai
vedea decât o bucată de cer. Cerul nu are limite, dar limitele ferestrei
devin limitele cerului.
Ochii tăi sunt ferestre: orice vezi prin
ochi devine limitat. Urechile tale sunt ferestre: orice auzi cu
urechile devine limitat. Simțurile noastre limitează constant ceea ce,
practic, nu are limite.
Dacă îți vei aminti acest lucru, vei
dispune de o nemaipomenită înţelegere. Picătura de rouă devine ocean în
acel moment, iar pietricica de la mal este la fel de mare ca universul,
și întreaga biografie a universului se va găsi într- o frunzuliță. În
acel moment, oriunde vei merge, vei întâlni existența, atât în interior,
cât și în exterior. Să trăiești conștient în acea infinitate este cea
mai mare bucurie posibilă. Mai mult de atât nu poți concepe, mai mult de
atât nu este cu putință. Aceasta este culmea supremă.
Fiecare dintre noi este Dumnezeu, totul
este Dumnezeu. Existența și Dumnezeu sunt două noțiuni care desemnează
același fenomen. Așa că nu te gândi la Dumnezeu în termenii cuiva care
ar fi creat lumea, care controlează lumea, care stăpânește totul. Nu te
gândi la el ca la un conducător suprem – nu există așa ceva. Dumnezeu nu
este cineva, Dumnezeu este o calitate. Este mai indicat să îl numești
dumnezeire. Este o mireasmă.
Noţiunea de Dumnezeu nu spune decât un
singur lucru: că lumea nu constă numai din ceea ce este vizibil, ci
conține și invizibilul. Lumea nu constă doar din ceea ce poate fi
măsurat; lumea conține și ceea ce este de nemăsurat.
Lumea nu constă doar din exterior; ea
are și dimensiunea interiorității. Asta se înțelege prin Dumnezeu:
dimensiunea interiorității.
Ziua 30
Cu toții îi aparținem lui Dumnezeu. Nu
există altă cale. Suntem născuți în Dumnezeu, trăim în Dumnezeu, murim
în Dumnezeu. Energia noastră este energia lui Dumnezeu: Dumnezeu este
doar numele energiei totale a existenței. Dar suma nu este aritmetică,
suma este misterioasă. Nu este mecanică, este organică. Există o mare
diferență între acestea două, iar ea trebuie înțeleasă.
Totalul mecanic, matematic, nu este
decât suma totală a părților. Totalul organic este ceva mai mult decât
suma totală a părților. O pictură este o unitate organică. Nu este doar
suma totală a pânzei și a culorilor. Așa se întâmplă și cu viața.
Dumnezeu înseamnă că existența este mai
mult decât pare. Este mai mult decât poate fi măsurat. Este mai mult
decât poate experimenta știința. Iar religia este căutarea acelui „mai
mult“, acelui mister, acelei calități iluzorii. Prin urmare, toți îi
aparținem lui Dumnezeu, dar foarte puțini suntem conștienți de acest
lucru.
În momentul în care ştii tu însuţi – nu
pentru că o spun eu, nu pentru că o spune Buddha, nu pentru că o spune
Iisus, ci pentru că o simți tu – în acel moment ești transformat. Toată
nefericirea dispare. Viața devine lumină și bucurie, extaz și
binecuvântare.
sursa; carte - Rajneesh (Osho) – "Primul Lucru, Dimineata"
