Ascultă, omule, și nu căuta aceste cuvinte în afara ta, căci ceea ce cauți în ceruri trebuie mai întâi să se trezească în inima ta.
Eu sunt glasul dintre văzut și nevăzut, dintre tăcerea pământului și lumina stelelor.
Nu-ți voi spune cine sunt, căci numele se poate pierde, dar adevărul nu.
Ți-am lăsat soarele ca să înveți lumina.
Ți-am lăsat apa ca să înveți curgerea.
Ți-am lăsat pământul ca să înveți răbdarea.
Ți-am lăsat focul ca să înveți transformarea.
Și ți-am lăsat tăcerea ca să înveți să auzi.
Dar tu, omule, a privit prea mult către lumea din afară
și prea puțin către templul din propria inimă.
A strâns aur, dar a pierdut înțelepciunea.
A ridicat case, dar ți-ai lăsat sufletul în ruină.
A cucerit lumea prin aplauze și confirmări, dar nu ai învățat să te cucerești pe sine.
Învață să pierzi înainte să înveți să câștigi.
Căci cel care se teme de pierdere este deja robul lucrului pe care îl poate pierde într-i clipă.
Dar cel care știe că toate formele și chipurile trec nu mai poate fi înlănțuit de ele.
Nu căuta aplauzele mulțimii.
Aplauzele sunt asemenea vântului: vin, ating chipul și dispar.
Caută ceea ce nu este aplaudat niciodată:
liniștea, adevărul, bunătatea, răbdarea, iubirea și fapta.
Căci o mie de cuvinte despre lumină nu valorează cât o singură faptă făcută în întuneric.
Și aceasta este profeția:
Va veni o vreme care deja trăiește în mâinile oamenilor.
Oglinzile negre vor străluci în palmele lor,
iar omul va putea privi lumea fără să mai privească lumea.
Va vedea chipuri fără să le atingă.
Va auzi glasuri fără să le simtă respirația.
Va iubi prin cuvinte trimise prin lumină, dar va uita că iubirea adevărată are mâini, ochi și îmbrățișare.
Vei privi cerul printr-un ecran
și vei uita să ridici capul.
Vei căuta izvoarele în imagini
și vei uita gustul apei adevărate.
Vei fotografia muntele,
dar vei uita să-i simti liniștea.
Vei vorbi despre libertate
în timp ce îți vei verifica lanțurile din oră în oră.
Și repetarea va deveni învățătorul nevăzut.
Ceea ce omul vede în fiecare zi
va începe să-i pară adevărat doar pentru că a fost repetat.
Iar mintea, asemenea pământului, va primi semințele fără să întrebe cine le-a plantat.
Unele vor fi lumină.
Altele vor fi frică.
Unele vor fi adevăr.
Altele vor fi iluzie.
De aceea, păzește ceea ce lași să intre în mintea ta.
Nu orice voce merită să devină gândul tău.
Nu orice imagine merită să devină dorința ta.
Nu orice mulțime merită să devină drumul tău.
Căci omul poate ajunge să poarte chipul pe care lumea l-a privit cel mai mult,
în loc să poarte chipul pe care sufletul său l-a construit în tăcere.
Și atunci va începe marea uitare.
Omul va uita rădăcina.
Va uita casele bătrânești.
Va uita mâinile care ajutau fără să ceară nimic.
Va uita pâinea împărțită.
Va uita copilăria.
Va uita că odinioară oamenii aveau puține lucruri
și totuși aveau timp unii pentru alții.
Vor avea case mai mari,
dar inimi mai mici.
Vor avea mai multă informație,
dar mai puțină înțelepciune.
Vor avea mai multe conexiuni,
dar mai puțină apropiere.
Vor avea mai multe voci,
dar mai puțină tăcere.
Atunci Isis va fi amintirea inimii.
Nu ca o formă coborâtă dintre stele, ci ca simbol al celei care protejează viața, al mamei care își cheamă copiii înapoi către lumină.
Ea va spune:
„Nu căuta în aur ceea ce numai iubirea poate păstra.
Nu căuta în chip ceea ce numai sufletul poate lumina.
Nu căuta în zgomot ceea ce numai tăcerea îți poate arăta.”
Iar Ankh-ul nu va mai fi doar un semn purtat la gât.
Va deveni amintirea că viața este trecătoare,
dar ceea ce ai făcut cu ea poate rămâne.
Iar Thoth va spune:
Nu te teme de timp.
Trupul este o haină și orice haină se uzează.
Dar învățătura poate călători mai departe decât trupul.
Nu încerca să demonstrezi lumii cine ești.
Înțelepciunea adevărată nu strigă.
Ea stă asemenea unui izvor ascuns între pietre:
nu aleargă după oameni,
dar cel însetat o va găsi.
Învață cauza și efectul.
Ceea ce gândești nu controlează în mod magic întregul univers,
dar îți modelează alegerile, iar alegerile îți modelează drumul.
De aceea, nu spune:
„Cerul m-a pedepsit.”
Privește mai întâi semințele pe care le-ai plantat.
Și nu spune:
„Lumea mă va salva.”
Întreabă-te mai întâi:
„Ce pot schimba în mine?”
Iar Horus va ridica ochiul.
Nu pentru a privi mai mult lumea, ci pentru a vedea dincolo de aparență.
Ochii pot vedea aurul.
Înțelepciunea vede ceea ce aurul nu poate cumpăra.
Ochii pot vedea frumusețea unui chip.
Inima vede ceea ce timpul nu poate distruge.
Ochii pot vedea o mască.
Adevărul vede omul din spatele ei.
Și când toate acestea se vor întâmpla, nu te teme.
Întoarce-te la pământ.
Mergi prin pădure.
Ascultă râul.
Privește soarele.
Bea apa cu recunoștință.
Atinge un copac.
Stai lângă oamenii pe care îi iubești.
Lasă telefonul jos și ascultă o voce adevărată.
Nu pentru că tehnologia este răul, ci pentru că orice unealtă devine lanț atunci când omul uită că el trebuie să o conducă.
Nu fugi de lume.
Învață să nu devii proprietatea ei.
Iar dacă într-o zi toate oglinzile se vor stinge,
dacă toate vocile vor tăcea,
dacă toate chipurile vor dispărea de pe ecrane,
rămâne ceva.
Respirația ta.
Inima ta.
Pământul sub pașii tăi.
Cerul deasupra ta.
Și lumina care încă atinge fața ta.
Atunci vei înțelege taina cea mai simplă:
Nu ai venit pe pământ pentru a fi văzut de toți.
Ai venit pentru a vedea cine ești înainte ca timpul să-ți ia forma.
Și poate că aceasta este adevărata trezire:
să nu devii mai important în ochii lumii,
ci mai adevărat în propriii tăi ochi.
Căci omul care își amintește cine este nu mai are nevoie să strige.
Lumina lui se vede singură.
